Prin Bucuresti

Am ajuns in vacanta...in Romania! Si, ca mai toate vacantele petrecute in tara ne incepem sejurul prin vizite medicale. Luni am fost la stomatologie. Aveam programare la 11 si, pentru ca nu am avut cu cine lasa copilul, l-am luat cu noi. Nu am vrut sa o ducem in cabinet si nici in aerul conditionat din clinica – si oricum era greu sa o urcam cu carutul la etajul 1 fara lift – asa ca am intrat pe rand, astfel incat sa ramana unul afara cu bebelina.
Eu am scapat prima de stomatologie si, cum eram aproape de Cismigiu, m-am gandit sa o plimb pe Cristina prin parc – macar acolo sa aiba parte de un pic de aer curat. Am pornit agale cu caruciorul spre parc, urcand si coborand bordura dupa bordura. Trebuie sa recunosc ca operatiunea “borduriada” a fost indeplinita cu succes: toate bordurile drepte, nici urma de pante pentru urcat si coborat cu carucioare. Nu-i nimic, trecem cu succes peste micul neajuns si ne continuam traseul.
Caini vagabonzi in dreapta si in stanga. Parca niciodata nu mi-au fost mai nesuferiti. Descopar rapid dezavantajul caruciorului de voiaj: este prea jos, prea aproape de sol sau mai precis de caini – noi fiind obisnuiti cu landoul (si fara caini vagabonzi). Un cutulache o priveste cu jind pe Cristina, indreptandu-se spre carut. Il ocolesc cum pot mai bine si merg mai departe. Nu reusesc sa inaintez prea mult, caci trotuarul se pierde sub rotile unei masini parcate. Sunt obligata sa cobor in jungla de masini de pe strada pentru a continua. Astept sa se mai rareasca masinile care curg ”fara numar”. Reusesc intr-un final sa trec de masina parcata pe trotuarul din fata mea. Mai departe...aglomeratie pe trotuar! Un chiosc de ziare si o florarie de strada ocupa mare parte din spatiul destinat trecatorilor, iar clientii lor ingreuneaza trecerea. ”Pardon, pardon!” si reusesc incet-incet sa imi fac loc. Ma strecor printre ei si intr-un final ajung la poarta a parcului. Intru triumfatoare, dar ma intampina o surpriza...in fata, trepte multe, fara panta pentru carucioare. Fac stanga-imprejur si incerc sa gasesc o solutie. Alta intrare nu mai e prin zona, pe strada am inhalat suficiente noxe, nu vreau sa o tin pe Cristina pe acolo pana termina SO cu stomatologia, ce-i de facut? Ma uit din nou la scari si deodata intrevad solutia: pe aratura! Da, ”nu calcati spatiile verzi” nu funcioneaza intotdeauna. Nici macar verzi nu erau. Am coborat usurel printre copaci si cateva urme imi spuneau ca nu am fost prima care a facut asta. Ultimul hop a fost la iesirea in alee – aveam de trecut o bordura inaltuta. Doi indivizi care discutau alaturi ma priveau cum ma chinuiam sa cobor carutul. Nici gand sa se ofere sa dea o mana de ajutor. Iau carutul mai mult pe sus si reusesc intr-un final sa ajung pe alee.
Cismigiul arata superb! Nu il mai vazusem de multa vreme vara (ca desi septembrie, toamna nu isi facuse simtita prezenta). Cristina a stat treaza, privind curioasa la tot ce era in jurul ei.