Unele lucruri merita sa ramana scrise. Pentru ca
suntem acum in drum spre Romania, a doua vacanta anul asta acolo, mi-am dat seama ca am uitat cu desavarsire sa notez intamplarile memorabile petrecute acolo in
vacanta trecuta.
Am fost
pentru prima data cu cele mici sa petrecem Pastele in Romania. Cand
stateam in Suedia de Paste mergeam la biserina doar eu sau deloc. Din cauza ca
biserica nu e pozitionata tocmai la o aruncatura de bat de noi si ca slujbele
de Paste sunt in general seara tarziu, nu m-am incumetat sa iau fetele cu mine
niciodata. De data asta, fiind in tara mi s-a parut frumos sa mearga si ele,
mai ales ca eu imi amintesc mereu cu placere de cum mergeam noi cand eram mici
sa cantam prohodul sau sa ne dam pe sub masa si sa facem noduri si sa ne punem
dorinte.
Asadar, am luat fetele prima data la biserica joi seara la
denia celor 12 evanghelii cand se asculta slujba, se ingenuncheaza si se fac 12
noduri, si pentru fiecare se pune o dorinta (nu stiu de unde vine obiceiul
asta, poate e dar o metoda de a atrage mai multi musterii in biserica).
C si M au fost extrem de pregatite. Si-au luat sireturi de
acasa, si au venit cu o lista cu 12 dorinte scrise la liniuta. Dupa vreo doua
ingenuncheri si-au intrat in rutina: isi intindeau siretul cu noduri de
spatarul scaunelor pe care stateau, stiau cand sa ingenuncheze si nu uitau
niciodata ca atunci cand se ridicau sa faca nod, sa isi puna dorinta si sa o
taie de pe lista apoi (sa nu o puna de mai multe ori probabil, sa prapadeasca
noduri degeaba) – evident au avut grija sa isi ia si pixuri cu ele.
S insa a
fost un pic impresionata de la prima ingenunchere: cand a aparut preotul in
biserica m-a intrebat daca e “Jesus” (Iisus in suedeza). Cand i-am zis ca nu e,
a fost un pic dezamagita. Mi-a zis sec ca ei nu ii place in biserica. Pana s-a
terminat prima evanghelie a adormit, in genunchi fiind. Am luat-o in brate si
m-am asezat cu ea pe un scaun. S-a trezit pe la a opta evanghelie si s-a
dezmeticit mai bine pe la a noua. Intre timp aparuse crucea in mijlocul
bisericii si era foarte interesata sa o vada mai de aproape. A pandit un moment propice si, cand o doamna
care statea cu doua randuri mai in fata noastra a ingenuncheat in fata scaunului
pe care statea, a tasnit de la mine din brate si s-a imbulzit pe scaunul ei,
impingand pe toti in drum. Cand oamenii din jur neintelegand ce face ea s-au socat
un pic, a venit inapoi la mine speriata, plangand. Ca sa ii treaca am mers cu
ea langa cruce, sa o poata vedea mai bine. Am ingenuncheat amandoua acolo, ea
studiind crucea. La un moment dat izbucneste (destul de tare, ca un copil care
a facut o descoperire importanta): ”Mami, el de ce e in chiloti?” Am simtit ca
a cazut biserica pe mine. Evident, cei din jur au auzit intrebarea, iar eu am
incercat sa ma eschivez si sa o iau pe Sara inapoi la locurile noastre. Bucuroasa
ca am depasit momentul am tinut-o in brate pe scaun, asteptand sa se termine
slujba. Ea contempla tacuta peretii si tavanul bisericii. Dupa un alt moment
placut de liniste, incepe sa arate tacticos cu degetul la diverse personaje de
pe peretii bisericii: ”Si el e in chiloti, si el e in chiloti, si el e in
chiloti…”.
S-a
terminat si slujba si am plecat acasa. M-am
gandit ca ar fi bine sa o las pe Sara acasa a doua zi, dar nu a fost
asa. Am luat-o la insistentele lui buni doar sa o dau pe sub masa. Si a fost
suficient pentru o noua gafa: s-a bagat pe sub masa si se invartea acolo in
cerc, fara sa iasa. Dupa ce a intrat o doamna in varsta dupa ea sa ii arate cum
se face, a iesit si S de sub masa.
C m-a
intrebat toata seara de prohod cine a inventat “cantecul asta” si a venit si ea
cu o remarca usturatoare: “El de ce sta cu spatele la spectatori?” – se referea
la preot care canta cu fata la altar.
Astept cu emotie sa vedem ce mai descoperim vacanta asta. Sa
inceapa distractia!
